Avenul, Piatra Mare, soare şi nămeti…

Iarna, mai ales în zona Braşovului, e mai greu să peştereşti, aşa că ne rămân ieşirile pe munte, cățăratul în sală, ski-ul şi fiecare cu ce  sport de întreţinere mai poate pipera zilele  reci de iarnă.

Acestea fiind date, în data de 19 februarie 2012 am plecat într-o ascensiune în Piatra Mare. Au participat Alice, Andrea, Adi şi Geza. Adi a venit cu ski de tură, restul grupului am abordat muntele pe jos.

Am plecat de la Dâmbul morii pe Drumul familiar într-un ritm destul de susţinut dar în acelaşi timp am apucat să discutăm câte ceva despre organizarea Congresului national de speologie 2012 care se apropie cu paşi repezi. Am făcut un popas la belvederea de deasupra Prăpastiei Urşilor cu ceai fierbinte şi ședintă foto. Vremea a fost toată ziua de partea noastră, vizibilitatea era destul de bună, un soare strălucitor… într-un cuvânt foarte potrivit pentru o astfel de tură. De aici am plecat mai departe până la Cabana Piatra Mare. Pe drum, văzând cum se deschide peisajul, nu am putut rezista să nu ne oprim des pentru a face fotografii, era splendid… La cabană ne-am odihnit savurând un ceai cald.    

Ne făcea tare mult cu ochiul  să urcăm pe vârf dar nu prea am văzut urme şi la zăpada de câtiva metri nu ştiam ce să facem. Am intrat în vorbă cu cei care mai erau în cabană şi am aflat că a mai plecat un grup până în vârf. Veste bună în concluzie… plecăm şi noi către vârf.

Poteca a fost mult mai precară de la cabană şi până la ieşirea în golul alpin. Făceai câtiva paşi şi te afundai până la brâu şi tot aşa, dar compensa priveliștea, luminile, căldura soarelui care te atingea pe faţă. Restul drumului până în vârf nu a fost foarte dificil… dar parcă parcurgeai un deşert alb brăzdat de urmele furtunilor care au trecut. Peisajul s-a deschis, am putut admira în depărtare Ciucaşul, Munţii Baiului, Bucegii, Piatra Craiului și Postăvarul.

Ajunşi pe vârf… pozele de rigoare şi cele fără de rigoare… că îţi îngheţa oricum mâna pe aparatul foto. Drumul de întoarcere la cabană nu a fost mult mai uşor decât cel de la urcuş. Gravitaţia a ţinut cu noi dar zăpada mare ne-a pus piedici la fiecare pas.

La cabană ne-am savurat premiul bine meritat: un vin fiert şi mâncărica din bagaj. Până am terminat cu toate astea s-a făcut ora 17 aşa că am luat-o la vale repejor deşi eram constienţi că o să ajungem la Dâmbul morii la lumina frontalelor.

Am plecat pe traseul care duce direct la canionul 7 scări, pierzând altitudine extrem de repede. Poteca era foarte alunecoasă aşa că fiecare am simulat un schiat (fără schiuri!) sau pe fundul din dotare şi ne-am repezit la vale. Am coborât prin canion printr-o lumină crepusculară  deşi, aşa cum arată podeţele şi scăriţele la ora actuală, chiar şi pe vreme uscată trecerea pe aici ar fi o aventură pe cinste. Aşa cum bine am estimat , la baza canionului ne-am aprins frontalele şi am mers în ritm alert până la maşina lăsată la Dâmbul morii.