Tură în valea Morii, Apaţa

Tata (Toni) a participat cu SKV (Asociaţia Carpatină Ardeleană / Siebenbürgische Karpaten Verein) la o tură în valea Morii de la Apaţa.  În cursul acestei ture au ajuns şi la peştera “Grota din piatră” (cer scuze pentru traducerea aproape “mot a mot”). Peştera fiind destul de strâmtă necesită echipament specific- ceea ce tata nu a avut la el. Asa că am decis să profităm de o zi frumoasă de duminică şi să parcurgem un pic zona – de altfel destul de puţin cunoscută ca şi zona carstică.

Data: 15.05.2011. Au participat: Toni (tata), Geza.

Am plecat de acasă împreuna cu mama, tata şi Judith (o cunoştinţă de familie). Din Apaţa spre Valea Morii se poate ieşi cu maşina pe două drumuri, ceea ce din păcate am aflat abia testând drumul din dreapta care era plin de gropi şi noroi. Drumul de acces prin stânga este mai bun. El deserveşte cariera de piatră care se află la intrarea în vale. Până la urmă, cu mici peripeţii, am reuşit să trecem de gropi, bălţi şi noroaie şi am ajuns la carieră unde am lăsat maşina. Ne-am luat rucsacii în spate şi am pornit pe vale.

Cariera nu este de calcar, contrar imaginii pe care o oferă de la depărtare. Este un soi de gresie cu granulaţie destul de dură şi albicioasa. Drumul forestier trece chiar prin carieră şi intră în vale. Înaintăm pe sub un umbrar des de fag ceea ce chiar pică bine, având în vedere că soarele arde destul de tare. După un mers susţinut de vreo 15 minute,  ajungem la o fostă captare de apă de pe flancul drept al văii. Am luat o pauză pentru a le aştepta pe doamne si pentru ca eu să îmi mănânc micul dejun. Stând şi savurând  gustarea simplă studiez şi ambianţa. Captarea a fost facută pentru că aici iese la suprafaţă un izvor cu un debit destul de mare. Deasupra izvorului este un grohotiş din care se ridică un perete de vreo 4-5 metri inaltime care pare a fi de calcarasa cum este văzut de jos din vale.

Am terminat masa, au ajuns şi doamnele, aşa ca împreună cu tata am hotarat să vedem ce e deasupra izvorului… Toată acea apă care iese prin izvorul mai sus amintit trebuie să se strângă de undeva – mai ales dacă deasupra este calcar. Aşadar am ocolit izvorul care iese la suprafaţă în mai multe locuri din grohotiş şi formează o balta în braţele întinse de beton ale captării de altădată. Ajungem apoi la peretele stâncos. Este şi calcar dar este şi gresie de genul celei din carieră. Este clar că vorbim de nivelul de întâlnire a calcarelor cu straturile impermeabile, confirmând originea carstică a izvorului de sub noi.

Curiozitatea ne impinge mai departe, adică mai bine zis in sus ) (!)… Ocolind stânca urcăm spre culme printr-o pădure de fagi semeţi, pe nişte trepte de calcar, trepte pentru uriaşi. Aşa avansăm prin haosul de pietre tot în sus şi parcă nu se termină urcuşul, este şi destul de cald deşi suntem protejaţi de frunzişul copacilor. Încet, încet ajungem pe culme unde nu prea mai este calcar ieşit la suprafaţă – o culme de deal lată fără nimic deosebit. Uşor dezamăgiţi: ne aşteptam să găsim o dolină, două dar se pare că absorbţia apelor nu se produce în acest fel în această zonă. O luăm la vale spre dreapta şi nimerim într-o vale unde, dupa vreo 10 minute de mers, încep să iasă şi aici apele. Coborând pe vale, găsim o resurgenţă cu un debit de apă destul de mare, comparabil cu cel de la pornire. Curăţăm un pic locul şi constatăm că apa iese dintr-o crăpătura care urcă oblic spre culme. Facem câţiva paşi dar peisajul este la fel. Fără doline. Este clar că absorbţia apelor se face pe un fel de burete. Fenomenele carstice sunt destul de tinere astfel încât încă nu au aparut acele fenomene de suprafaţă care pot facilita accesul în sistemele hidrogeologice din subteran. Mergând mai departe prin albia râului observ un bolovan care îmi atrage atenţia prin relieful pe care îl prezintă la suprafaţă.  Ma apropii şi mi se confirmă ceea ce am bănuit: este o bucată de stâncă care prezinta urme de scoici fosilizate. Interasant fenomen. În această parte a munţilor Perşani nu aveam cunoştinţă despre existenţa unor astfel de relicve. Astfel de fosile sunt cunoscute la Peştera Scoicilor, valea Hamaradia. Valea ne scoate foarte aprope de locul de popas de unde am plecat. Regăsim colegii de tură şi bagajele la 50 metri de la confluenţa văii secundare pe care am coborât  cu cea principala.

Ne tragem sufletul, luăm banana cu echipamentul de peşteră şi ne îndreptăm în susul văii principale către obiectivul principal al turei:  “Grota din piatră”. Avansăm cam 20 de minute pe drumul forestier, ocolind bălţi imense şi noroaie fără fund.  La un moment dat drumul se bifurcă. Noi am urmat în continuare drumul din stânga. În câteva minute, în stânga noastră apare un promontoriu de calcar, parcă ar fi o relicvă a unor straturi care au acoperit toată zona, şi din care, cu timpul, datorită eroziunii, a rămas doar ceea ce vedem astăzi. Mergem mai departe şi ajungem la următorul promontoriu, acolo unde tata mă anunţă că este peştera şi că ar fi şi un marcaj turistic. Într-adevar, atunci când mă apropii mai mult, zăresc într-un cotlon un punct galben spălăcit. Şi culmea… pe traseu mai există un marcaj în afara celui de lângă intrarea în peşteră: tocmai la gara CFR Apaţa. “No comment” în ceea ce priveşte consecvenţa, coerenţa şi calitatea actului turistic autohton local.

Fac câteva poze la intrare şi mă echipez de intrat în subteran. Instinctiv o iau pe galeria orizontală şi mai lărguţă deşi observ că spre dreapta-jos se mai deschide un târâş. În primă fază se poate avansa în picioare o bucată după care se schimbă conformaţia galeriei, ajungând dintr-una dezvoltată pe diaclază într-una pe o faţă de start înclinată. Cavitatea este redusă ca dimensiuni deşi la început are dimensiuni acceptabile. Ici-colo pot fi văzute câteva speleoteme. În schimb, surpriză: pe zona cu faţa de strat înclinată atât podeaua cât şi tavanul prezintă fosilele scoicilor din marea care cândva acopera zona ţării Barsei. Aceleaşi fosile pe care le-am regăsit în timpul turei noastre în diverse locuri. Trec cu grijă de zona înclinată şi alunecoasă. Din capătul acesteia zăresc lumina zilei. Galeria devine şi mai strâmtă iar când ajung în zona unde am zărit lumina, coteşte destul de brusc în unghi de 90 grade spre suprafaţă. Iau această curbă stransa cu greu şi îmi scot capul la lumina zilei,  strigându-l în acelaşi timp pe tata. Interesant parcus dar pot zice că este dezamăgitor de scurt. În continuare (dacă tot sunt murdărit) mai sondez şi celălalt crac de la intrare : se strâmtează, terminus. Am mai observat o deschidere între cele două căi de acces din care vine un curent de aer destul de însemnat dar aceasta este impracticabilă. Nu ne-a mai rămas decât să ne strângem bagajele şi să o luăm la vale. Pe drum am mai identificat un izvor destul de zdravăn ca şi debit.

Concluzia este că zona ar merita cutreirată mai în amănunt, deci trebuie să mai revenim la un moment dat cu mai mult timp la dispoziţie şi poate şi cu ceva scule de dezobstrucţie în bagaj.